Despre poezia Ritei Chirian s-a scris, încă de la debutul cu „sevraj”, din 2006, că este „puternică, virilă”, „te lovește frontal și te cucerește imediat” (Șerban Axinte), dezvăluind „o lirică a terorilor existențiale” (Octavian Soviany). Poemele din „Medusa”, volum apărut în 2024 la Casa de Editură Max Blecher, nu sunt nici mai destinse și nici mai reconfortante decât cele din cărțile de până acum. Dimpotrivă, se pare că în acești aproape douăzeci de ani de la debut, Rita Chirian nu a redus din încordarea poeziei, ci a intensificat-o, prin raportarea trăirilor și experiențelor personale la problematica general umană, fie că exprimă revolta față de tot ce alcătuiește condiția femeii sau a feminității în contemporaneitate (stereotipuri, discriminări, oprobrii etc.), fie că formulează dezamăgirile unei generații care și-a încheiat copilăria odată cu Revoluția și a simțit pe propria piele cum sucombă idealurile unei țări. Revoltată, tensionată și foarte intensă, poezia din „Medusa” zgârie retina, prin imaginile descurajante ale unei lumi în regres („poezia mea este glaspapir peste tencuiala corneei,/ și o rasă mai șleampătă decât a noastră/ mă privește ca pe-un sfârtoc cu zdrențe și răgălii”, declară programatic autoarea în poemul „Dan”), curentează, prin concretețea cu care este prezentată ostilitatea de orice fel, în opoziție cu declarațiile umaniste ipocrite („să scriem frumos, ca un zbor de codobatură./ să ne scărpinăm cu/ cioburi colorate” – „puncte de rupere”), taie respirația, prin trăirile năucitoare pe care le evocă („spune tu povestea care să taie” – „rușine [n-am fost]”).
Cu origini în mitologie (iar miturile lumii și literatura sunt, pe lângă realitatea imediată, două surse importante pentru Rita Chirian), titlul „Medusa” este mai mult decât potrivit pentru această poezie care reprezintă, în același timp, cum bine observă Victor Cobuz în prezentarea de coperta a patra a cărții, „furia și puterea feminină nestăvilite și «depresia cu cap de femeie»”, cele două atitudini fiind „liniile de forță ale acestui volum, iar din îmbinarea lor crește luciditatea cu care poeta își privește lumea, dar și pe sine însăși”. Într-un limbaj mai curând aluziv-conotativ decât declarativ, Rita Chirian militează pentru renunțarea la cutumele care – iată! –, la două secole de la primele demersuri feministe, mai restricționează și ostracizează formele și direcțiile de manifestare a femininului. Sunt șapte poeme în volum care au titlul „rușine” și care dezvăluie atributele femininului, devenite adesea pretexte de blamare și sexism pentru cei ce se complac în rolul de „procurori de discursuri ale rușinii”: corporalitatea și sexualitatea („corpul meu și dorințele lui au fost meduze înmulțind/ mirosul în ilustrate, scrise, peste ele au putut trece compactorul, cârpa de praf, călcătorul de morminte,/ lopățica, clorul vodca”; „sexul meu eficient este o deltă urcată în colțul ochilor,/ mâluri grase întunecă irisul, ca un pariu disperat, imediat ce/ visez petreceri vitriolante, și/ curată sunt ca așternutul curat al unui mort”), reproductivitatea și maternitatea („nu e vreme de cântece pentru voi, și nimeni nu v-a cântat,/ dezordinea victoriei a zgură miroase, fără vreme de celebrări,/ marșuri de glorie reproductivă, unu doi trei, printre fluturi în ace, unu doi trei,/ legende însoțitoare ale monumentelor de independență și creativitate”; „copilul meu este industrie poetică,/ un baraj ridicat în mijlocul deșertului/ lichefiind gelatine solzoase, capete cu pene, brațe fără om”), fragilitatea și puterea de seducție („într-o zi vocea mi s-a făcut scurtă ca un elastic plesnit de-o suprafață”; „o vreme mâna de pene e sălbăticită, apoi, cu capul în jos, începe să cânte.// în plasele noastre, vântul, cu capul în jos, înecat”). Rita Chirian își exprimă adesea pledoariile feministe prin exemplul contrariului, construind imaginea unui personaj feminin resemnat în fața conveniențelor și, cu toate acestea, mereu forfecat și admonestat. Din fiecare vers se revarsă însă revolta și neîmpăcarea celei care scrie: „sunt pregătită acum,/ pentru lumânările ieftine care lasă pete./ pentru reguli sunt pregătită,/ pentru clefăiala unor buze pe frunte și pentru forfecarea ortodoxă,/ pentru carcasa rochiei negre și ochii de foc, și pentru tămâie./ sunt pregătită pentru aruncarea hainelor și pompă,/ pentru îmbrățișările unor necunoscuți/ în luna cu fier roșu în piept,/ în luna cu ape-amestecate./ pentru sclipiciul pe obraz sărutat cu dichis,/ pentru jaf și basma, pentru invaginația geologică,/ pentru poezia sentimentală a/ pleoapelor/ cusute/ sunt pregătită./ pentru viața pe care ți-am dat-o și pentru moartea pe care mi-ai dat-o/ sunt/ pregătită./ sunt pregătită acum pentru tocătura de zece, pentru bișnița copilului cuminte ce sunt./ pentru pomenirea vrednicelor gospodine,/ mamă,/ sunt pregătită” („noiembrie”).
Tensiunile interioare provocate de inacceptarea conveniențelor și prejudecăților, care exclud egalitatea de șanse și libertatea de manifestare a individualității, sunt amplificate de atmosferă. Rita Chirian ilustrează ambianțe sau imaginează universuri în care este anulată granița dintre real și suprareal, iar scenele descrise par să facă parte din filmul depresiei, pe cât de sumbru, pe atât de angoasant: „în ganguri întunecoase n-o să întâlnim/ decât monștrii pe care i-am adus fiecare,/ o să-i însoțim către casă/ și până în zori,/ o, Ithaca” („fese enorme, umeri unși cu ulei”). Lumea devine proiecție neurastenică, iar imaginile care o alcătuiesc fie amintesc de tablouri postapocaliptice, fie coboară în realitate din cărți (autoarea având o profundă conștiință a déjà-dit-ului): „un craniu de câine strălucește de rouă,/ în paradisul nostru, meteoriții în atmosferă sâsâie ca cicadele./ un pterodactil de abur, o amenințare amniotică deasupra,/ lebedele în flăcări ale lui Hrabal fixează sudul cu ochii înțepași ai lui Sábato” („când știi”).
La fel de sumbru este cadrul în poemele cu miză socială. „Dan”, „fălci”, „stresul coboară pe lesă”, „cea mai fericită dimineață” sunt texte despre traumele, neîmplinirile, decepțiile generației care a intrat în maturitate după decembrie ’89 și care a trebuit când să ia realitatea în piept („am văzut fălcile generației mele”), când să-și ducă existența la limită („noi ne-am așezat pe muchii, ca muștele care știu că acolo nu pot fi prinse/ în gura paharului și scoase afară”), trăind, în cele din urmă, drama eșecului („cum ne-a făcut-o nouă viața./ ne-a tras-o cam antipoetic”), la fel ca toată țara, se pare. Imaginile din versurile ce vizează social-politicul (sau confruntarea generației cu istoria) sunt pe cât de disconfortante pe atât de percutante, exprimând banalizarea idealurilor trecutului („supereroi cu dinții deja măcinați,/ făceam reverențe/ celor care mergeau/ săraci, cu ochii cârpiți/ de foame/ și somn,/ la muncă,/ și chiloții spălăciți,/ rămași de la frații mai mari,/ și chiloții cu elefanți/ și scooby-doo/ erau/ acum/ steagurile găurite/ ale revoluției” – „cea mai fericită dimineață”), dar și degradarea sau transformarea în bufonadă a prezentului („când las gazele deschise, în buzunărașele universului întunecat/ se nasc roiuri de galaxii, dovadă că Dumnezeu lucrează prin oameni./ când senzorii inteligenți blochează automat scurgerea informațiilor,/ proiectanții brodează sloganuri motivaționale,/ my own approval is all I need./ pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,/ cine te omoară astăzi îți pune mâine ghiocei între degete,/ cine te aduce-n simțiri când vine clipa/ își consolidează veniturile emoționale./ președinți cu urechi ciugulite/ coboară din viitor și aleg holograme sexy,/ însângerate/ de pe tăvița/ de tăierea moțului” – „stresul coboară pe lesă”).
Discursul poetic se lasă îmblânzit doar atunci când se referă la neliniști provocate de evenimente ce nu sunt în puterea omului. Apropierea inevitabilă de sfârșit, bunăoară, este evocată într-un registru ce denotă resemnarea: „acolo, nu departe, cineva îndrăznește deja/ să pună la cale/ perfecte// vegetații// metastatice// măcinarea făcând-o deodată frumoasă.// obrazul o să fie mai trist, ca înaintea ceții,// blândețea, jumătatea unui tăiș/ în jumătatea unui îngheț” („drum între maluri”); „o să acoperim totul/ cu dantela haznalei.// o să ne vedem, în sfârșit,/ de-ale noastre” („un loc frumos”).
Dincolo de atitudine (iar Rita Chirian creează o poezie de atitudine), impresionează, în poemele din „Medusa”, imaginile care au la bază asocieri neașteptate („gândeai o iubire ca spuma de bere, concretă și totuși subtilă,/ o întindere de năvoade” – „rușine [ai avut dreptate]”; „între maică-ta și taică-tău, ești un stomac care scoate cuvinte, a pain in the ass” – „toadere”) sau cele care se construiesc asemenea unor micropoeme cu poantă, în care calmitatea primei părți este anulată de imaginea virulentă din partea a doua („ținutul câștigat de lupi are frumusețea sfioasă a unui evanghelist,/ este semn al salvării, cum salvare și liniște e într-un cor de decapitați” – „rușine [dar tu ai plâns]”; „trebuie să ne imaginăm racul fericit.// crește în piatra care o să-l sfărâme” – „pești prelungi, melci, larve de libelulă”; „ultima fotografie a mamei,/ între gura mea lățită în râs/ și ochii ei stinși de teroare/ trece o pânză de bomfaier” – „pui colorați, pui mari, pui de carne”).
Protestatară, militantă (dar nu neapărat susținând o ideologie), plină de tensiuni și neliniști, poezia din „Medusa” e aspră ca hârtia sticlată. Zgârie și acutizează simțurile celui care o citește. Pentru că e adevărată.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
